Il pianto delle Marie

Italian

Or s’encomenaça lu Santu Plantu
ke fé la mama de Christu xantu.

Tucte le genti venute ecquane
La morte de Christu tucte la sane,
E la sua Matre ià no lo sane !
Oimé de dolo ne morerane,
Poi ke ctal filgu perduto sane!

Mercè vu prego per pietate
Ke vui sapere sì li facçate
A la Madalena et ad l’ altre matre
K’esse mo vene sta crudelitate.

Sera lo disse, quando cenava,
Ke unu de nui sì lu enganava;
Et quando l’ atri se nne excusava,
Juda ladrone sì lo negava.

Et pocu poi sì l’ unganone:
La turba armata illu menone:
Lui salutanno sì lu bascone;
Quillu presente sì lu negone.

Poi unu de loro sì se mutone
Ad sancta Maria sì se n’ andone
Et dolcemente li favellone.
Questa nuvella scì li contone.

Quando lo ’ntese sancta Maria,
De li dolur’ i[n] terra cadia;
Facia clamare l’ atre Marie
Ke l’ aiudasse, ka sse moria.

L’altre Marie foru adunate;
Ad sancta Maria foru menate.
Et dolcemente li à favellatu:
« Dolce Madonna, or que te placi ?

Or que te placi, sora Maria,
Ke n’ ài clamate en tanta agina ?
Set ài nuvelle ke bone sia,
Or le me dine, Madonna mia ».

Io v’ ò clamate, oi care sorelle,
Ké me so dicte sì re’ nuvelle
Ke, s’ ello ò viro, serimo miselle,
Tuctora triste et taupinelle.

Dici homo ka Cristu sì è piliatu
Sinça raione et sinça peccatu;
Et non so trista là sia menatu ?
Oimé, lu core quanto ène adoliatu ! ».

Poi li respuse la Matalena:
« Forsa fó dictu per mençonìa,
K’illu peccatu ià none facìa;
Ki lu prendesse faria follia !

Ka a ctucti disse et fece honore
Et cortesia lu bonu Seniore;
Però pensare no pò ’l meu core
Perckè facesseli homo desonore ».

E rresp[o]nde la Matre encontenente:
« . . . . . l’ à uditu questa dolente
Li Farisei ke fortemente
Li invidiava lu ’Nipotente ».

Con ke la gente scì lu menava,
De li duluri ne suspirava;
Menando lu capu, li menaçava
Contra de lui si conseliava:

« Ov’ è Iohani ke tanto amai ? »
Lui et li Apostoli endemandava,
Quellu ne devia kà lu menare;
Là unqua ène gitu lu secutare.

Santu Iohani si fó trovatu;
A le Marine si fó menatu;
Da la nostra Donna fó addemandatu
De lu soi Filgu se se era andatu.

« Filgu Iohanni, tu stai sìne tristu:
Or que ss’è factu lu tui Magistru?
Dilomme, filçu meu benedictu;
Nui taupinelle gimo per eissu ».

Dicia Iohanni: « Oi mal fui natu !
Lu meu Seniore mo fó pilgatu!
Tradìlu Iuda, délu a Ppilatu:
Oi, duramente l’ à condampnatu ! ».

Santa Maria disse: « Or ce gima
Johanni mei, là ’ve estactia,
Ka, s’ellu è vvivu, noi li favellimo,
Et s’ellu è mmortu, lun . . . vedemo».

Santu Iohani nanti li ’ntrone,
Co le Marine sì s’ avione
Et tucte quante sì le menone
Là ’v’era Christu nostru Seniore.

Disse ora quillu: «Ponate mente:
Ke se’ adpiccatu sì crudelmente
Contra lui grida tucta la gente.
Oimé, lu core quantu è dolente ! ».

Santa Maria sì s’avione,
Versu la corte sì se nne andone,
Nançi lu Filgu s’ enienoccone,
De lu dolore ne trangoscone.

Levavas’ e pede et terra cadia
E le soi braça altu stennia,
Ké lu soi Filgu abbraçare volia;
M’ era tantu altu, non ce iungia.

« Oi Filgu meu, mal se’ allocatu !
Perché ene, Filgu, sì clavellatu?
Tu non facesti nullu peccatu
K’ esser devissi così plagatu !

Multu te veio sere oscuratu;
La blanca faça tuct’é mutata;
Queste toi carne se nn’ è assemate
Per le frustate ke cce son date!

Or ov’ è, Filgu, la tua belleça ?
No rreconosco la tua blankeça
Ke avisti nançi co la rosceça;
Vaitenne, laxame, oi grande alteça!

A ccui me lasse, Christu potente ?
Sola remango fra questa gente !
Eccu Iohani k’è tui parente,
Dilli, hoi Filgu, ke m’aia mente.

Non me favelle, dolce meu Filiu,
Tu ke se’ mortu su ’n quistu lignu!
Vnqua non trovo nulla conscilgu,
Taupina me, de cotal filiu !

Ad gi me laxe, oi alma mia?
Filgu no aio né compangia !
Tu ere meu patre et senioria,
Tant’ ò duluri, morire vorria ! ».

Facia la Vergene gram lamenta[n]ça,
Multu plangia de la pietança;
Era scapiliata, scenta et escalça,
Tucta scarscava la sua faça blanca.

« Io Madalena, com so dolente
K’aio perdutu lu Seniore meu gente !
Lu core se pat’ e tuctu la mente;
Morire vorria trista en presente !

El meu frate Laçaru resussitasti
K’ ellu era mortu; tantu l’amasti !
Me peccatrice sì allumenasti,
D’ onne peccatu sì me mundasti.

Io te so ancilla et servitrice;
Per te me tenìa una enperatrice;
A cki la lasse sta peccatrice?
Dolme lu core plu ke nnon dice.

Daske me lasse, Seniore meo gente,
Questa tua Matre te seia ad mente;
Ad ki l’ accomanne, oi ’Nepotente,
Ke la defenna da la ria gente ? ».

Dicia Iohani: « Qua[n]ti o doluri
K’ è mmo perdutu lu meo Seniore,
Ké sovre l’ atre illu m’ amone;
Le soi secrete me demustrone ».

Quanto so trista io Madalena !
Come la veio sì grande pena !
D’ onne dolore misera so plena!
Àme legata plu ke catena !

Da multi dì me l’ annuntiasti:
Questa tua morte no la scifasti,
Et grande exemplu sera lascasti,
Co li Discipuli quando cenasti.

Entrasti sera li pe ad lavare
E la doctrina tua sancta dare

Aprope stava lu tradetore
K’ avia tractatu quistu dolore;
Ad una scudella con vui cenone,
Avilli factu sì grande onore !

Adsai dicemmo : " Dé, none partire ! ".
Ma volevamo secu morire;
Çascum briggammo pur de foire,
Christu remase solu ad morire! ».

« Li toi Disscipuli t’ abandonaru,
De la pagura tucti fugaru;
Unu con altru non s’erradunaru;
Dolce meo Filiu, tucti te lasaru.

Et santu Petru si fó provatu
Et da l’ancella fó addemandatu
S’era con ticu, Filiu meu, statu;
Tre volte t’ abbe errenegatu !

Oi Filiu meu, si io t’avesse,
Non te negara, mintre potesse!
Se io certamente, Filiu, sapesse
Ke mmille volte morire devesse ! ».

Maria Jacobi per grande dolore
Scì reputava lu Salvatore;
Dicialli: « Patre iustu et Seniore,
Morire vorria per lu toi amore ! ».

Multu plangia la Madalena;
Jungia le manu, ad pe li sse enclena
« Veiote sere en sì gran pena,
So dolorosa multu et taupina ! ».

Plangia Johani lu Vangelista;
La sua persona multu era trista;
Dicialli: « Sere, gran pene è questa
K’errecevete da la gente trista! ».

Poi li respu[n]de la Gloriosa:
Ad me lassate far questa cosa,
Ké lli so matre, ancella et esposa
Et sopre ll’altre so dolorosa.

Or ve deiate, sor’, erpusare;
Lassate trista me lamentare;
Ka lli so matre, deiolo fare,
Et si[n]ça lui non poço stare!

Con ke cte veio, Filia et Seniore,
Unu coltellu m’ entra lu core:
Te parturine se[n]ça dolore;
Ad ki me lassa, oi karu amore?

Non so perkene tu ene plagatu;
Or ò perdutu lu rictu latu!
Oi karu Filiu, tantu t’ ò amatu
Ke cte portai sinça peccatu!

Volio morire, Filiu, em presente
Ka non ò mai nulla parente;
Tuct’ istu mundu me pare nigente;
Or que farane questa dolente ?

L’ Angelu, Filiu, te adnumptione
Et sì gran gaudiu sì me lassone:
Me salutando, m’engravidone:
Oi bellu Filiu, come farone?

Io nove misi en ventre te portai;
Dolce meiu Filiu, tantu t’amai,
En nulla parte non te lassai;
Li mali Iudei toltu me ct’ ài !

Sinça dolore te parturine,
Dolce meiu Filiu, ka piacque ad tene:
Con ce cte veio cosìne morire.
So dolorosa, non so ke ddire!

K’ eio te lactai de lu meiu lacte,
Dolce meiu Filiu, park’ a cte plake;
Con ke cte veio, lu core se parte
Non credia, Filiu, ke mme lassassi!

Mult’ ài scurata, Filiu, la faça;
Trista la matre ke ct’ abbe en braçu !
Io so llassata sola la plasça;
Sone dolorosa, non so ke ffaça!

Oi bellu Filiu, sai ke faraio ?
Cole doliose me nn’andaraio:
Entra la gente no appareraio:
Con ticu sotterra me mecteraio ! ».

Christu respuse; diss’ en quell’ora:
«Dolce mia Matre, no avere pagura!
Non te guastare la tua figura,
K’ ei’ reverraio, scinne secura.

Dolce mia Matre, avete scinnu:
Ecco Iohani te don por Filiu:
Io te daraio adiudu et consiliu,
Et, se morrai, sarai ennu meiu Rignu.

Non plu, mea Matre, te lamentare:
Me questa morte conven de fare
Per lu meiu populu recunparare
K’ era mesteru lo ’Nnfernu andare.

Poi ne andaraio a lo tristu Onfernu
Et Satanaxe legarò a lo ferru:
L’ anime trarone de quillu albergu
Ke notte et dine à grande enceniu ».

Respuse la Matre: « Oi caru Filiu,
Quando nascisti, una clara stella
Venne li Mai con g[r]an nuvella,
Et grande offerte de longa terra
Per te ’l donone ad sta poverella.

E li pasturi ke for stactia
Venne a la grepla là ’ve jacine:
Sì t’adoraru, feru cortesia.
Oimé, ad ki lasse questa taupina ?

Mentr’ ere, Filiu, kà picculello
E lu Re Rode t’era flagellu,
En terra d’Egittu, Filiu meo bellu,
Fete foire sì poverellu!

Poiké crisscisti, que ’ntrasti ad fare ?
La iudea gente ad predecare,
Et firmi et ceci erresanare,
Anke li morti resuscitare.

Entrasti ad fare sì grande onore:
Or è voltatu en gran desonore:
Non ài amici, or caru amore,
Onn’ omo te dici et fai dolore!

Dolce meo Filiu lu pietusu,
Ere a la gente sì caretusu !
Ora te veio sì angostiusu
Ke lu me core multu é doliusu !

Sta Madalena non ài parente!
Àime laxata, Filiu meo jente!
Queste sorelle k’este presente,
Levato n’ ài onne altra gente ».

[La] Madalena con ke lo ’ntenno:
« Dolce Madonna, tutta me ’ncenno;
Tut’ istu mundu sì nne contenno:
Quistu Seniore poi ko lu perdo!

Plu ke parente illo m’ amone,
Le me peccate me perdonone.
Enfra la gente sì me onor[one],
Sta peccatrice sì adlumenone!

Non avia fronte star fra la gente.
Né demustrare me ad me’ parente.
K’ avia pecati tanti et ardenti
Finké issu me non tenne mente !

Oi Seniore meo, con so doliosa
Ka nnon ermane veruna cosa:
Tucta la vita mia onorosa,
Ka lu meo core mai no repusa !

Io ke ffaraio, sora Maria?
Lu meo dolore dire non porria:
Dasc’ò perduta sta senioria.
Vivere mai jà non vorria! ».